Intrebari frecvente

Observatii prin telescop

6. Cum sa gasesc obiectele pe cerul noptii?

Sugestii generale de observare

Când utilizaţi orice instrument optic sunt câteva elemente de care trebuie să ţineţi cont pentru a obţine cele mai bune imagini.

• Nu priviţi niciodată cu instrumentul prin geam. Sticla de geam este imperfectă optic şi variază în grosime de la o parte la alta a geamului. Această inconsistenţă poate şi va afecta abilitatea de a focaliza telescopul. Cel mai frecvent nu veţi putea obţine o imagine clară şi se pot observa chiar imagini duble.
• Nu vă uitaţi peste sau spre obiecte care produc valuri de căldură. Acestea includ parcări asfaltate sau acoperişuri de clădiri în zilelele călduroase de vară.
• Atunci când vizibilitatea este redusă sau este ceaţă şi pâclă este dificil de focalizat telescopul pentru observaţii terestre. Detaliile care pot fi văzute în asemenea condiţii sunt extreme de puţine. De asemenea, când faceţi fotografii în astfel de condiţii, filmul developat poate avea o granulaţie mai mare decât în mod normal, având şi contrast mai redus şi fiind subexpus.
• Dacă folosiţi lentile de corecţie (mai ales ochelari) ar fi indicat să le îndepărtaţi atunci când efectuaţi observaţii printr-un ocular ataşat la un telescop. Când folosiţi o cameră foto, trebuie să folosiţi întotdeauna lentile de corecţie ca să asiguraţi cea mai bună focalizare cu putinţă. Dacă suferiţi de astigmatism, atunci lentilele de corecţie trebuie purtate tot timpul.

Sistemul coordonatelor cereşti

Pentru a găsi diverse obiecte pe cer, astronomii folosesc un sistem de coordonate cereşti similar cu sistemul nostru geografic de coordonate folosit pe Pământ. Sistemul de coordonate cereşti are poli, linii de longitudine şi latitudine şi un ecuator. Acestea rămân pe cea mai mare perioadă fixe în raport cu stelele de fundal.

Ecuatorul cerului se întinde pe 360 de grade în jurul Pământului şi separă emisfera cerească nordică de cea sudică. Ca şi ecuatorul Pământului, îi este asociat zero grade. Pe Pămant, aceasta ar fi latitudinea. Totuşi, în cazul Cerului, aceasta desemnează declinaţia(prescurtarea DEC). Liniile de declinaţie sunt numite după distanţa unghiulară deasupra şi dedesubtul ecuatorului ceresc. Aceaste linii sunt împărţite în grade, minute de arc şi secunde de arc. Declinaţiile la sud de ecuator se citesc cu semnul minus(-) în faţa coordonatelor, iar pentru cele la nord de ecuator fie nu se foloseşte nici un semn, fie semnul plus(+).

Echivalentul ceresc al longitudinii este numit ascensie dreapta (Right Ascension sau prescurtat R.A.). Ca şi liniile longitudinale ale Pământului, ele se întind de la un pol la celălalt şi se află la o distanţă de 15 grade unele de altele. Deşi liniile longitudinale sunt separate de distanţe unghiulare, ele sunt folosite şi ca unitate de timp. Fiecare linie longitudinală este la o distanţă de o oră faţă de cealaltă. Deoarece Pământul se roteşte o dată în 24 de ore, există un total de 24 de linii. Drept rezultat, coordonatele R.A. sunt marcate în unităţi de timp. Se începe cu un punct arbitrar din constelaţia Peştilor desemnat ca zero ore, zero minute şi zero secunde. Toate celelalte puncte sunt desemnate în funcţie de cât de departe spre vest sunt situate în raport cu această coordonată.

Mişcarea stelelor

Mişcarea zilnică a Soarelui pe cer este familiară chiar şi celui mai neglijent observator. Traseul zilnic nu reprezintă mişcarea Soarelui aşa cum au crezut primii astronomi, ci este rezultatul rotaţiei Pământului. Rotaţia Pământului face ca acelaşi lucru să fie valabil şi în cazul stelelor, acestea descriind un cerc mare atunci când Pământul face o mişcare de rotaţie. Dimensiunea traiectoriei circulare urmată de o stea depinde de locul unde se află aceasta pe cer. Stelele aflate aproape de ecuatorul ceresc formează cercurile cele mai mari răsărind la est şi apunând la vest. Către polul nord ceresc, adică spre punctul în jurul căruia stelele par că se rotesc, traiectoriile lor circulare devin tot mai mici. Stelele aflate la latitudinile mijlocii ale cerului răsar în nord-est şi apun în nord-vest. Despre stelele situate la latitudini cereşti înalte care sunt mereu deasupra liniei orizontului se spune că sunt circumpolare deoarece ele par să nu răsară şi să nu apună niciodată. Nu veţi putea observa niciodată stelele completând un cerc întreg deoarece lumina zilei face ca lumina stelelor să nu fie vizibilă. Totuşi, această mişcare circulară a stelelor este parţial vizibilă şi poate fi urmărită instalând o cameră foto pe un trepied şi ţinând declaşatorul deschis vreme de câteva ore. Filmul developat sau senzorul camerei ccd va evidenţia semicercuri care se învârtesc în jurul polului. (Aceasta descriere a mişcărilor stelare se aplică şi în emisfera sudică cu diferenţa că toate stelele aflate mai jos de ecuatorul ceresc se mişcă în jurul polului de sud ceresc).

Toate stelele par sa se roteasca in jurul polilor ceresti. Totusi aceasta miscare aparenta variaza in functie de pozitia de pe glob de unde faceti observatiile. Aproape de polul nord ceresc stelele descriu cercuri centrate pe pol (1). Stelele situate aproape de ecuatorul ceresc urmeaza si ele traiectorii circulare in jurul polului. Totusi traiectoria completa este intrerupta de orizont. Acestea par sa rasara la est si sa apuna la vest (2). Privind spre polul opus stelele urmeaza o curba sau un arc in directia opusa descriind un cerc in jurul polului sud.

Scala latitudinală

Cel mai uşor mod de a alinia polar un telescop este cu o scală latitudinală. Spre deosebire de alte metode care necesită găsirea polului ceresc prin identificarea unei anumite stele aflate în apropierea sa, această metodă funcţioneză datorită unei constante cunoscute pentru a determina cât de sus axa polară trebuie îndreptată.

Constanta, menţionată mai sus, este relaţia dintre latitudinea la care vă aflaţi şi distanţa angulară la care polul ceresc se află orizontului nordic (sau sudic). Distanţa angulară de la de la orizontul nordic la polul ceresc este egală cu latitudinea dumneavoastră. Imaginaţi-vă că sunteţi la Polul Nord, latitudinea este de +90 de grade. Polul nord ceresc, care are o declinaţie de ÷90 se află exact deasupra dumneavoastră (i.e. la 90 deasupra orizontului). Să presupunem că mutaţi cu un grad mai la sud – latitudinea dumneavoastră este acum de +89 de grade iar nordul ceresc nu se mai află exact deasupra dumneavoastră. S-a mutat cu un grad mai aproape de orizontul nordic. Asta înseamnă că polul este acum la 89 de grade deasupra orizontului. Dacă vă mişcaţi cu incă un grad mai la sud, acest lucru se va repeta. Trebuie să vă deplasaţi 70 de mile la nord sau la sud pentru a vă schimba latitudinea cu un grad. După cum aţi putut vedea din acest exemplu, distanţa angulară de la nordul ceresc la orizontul nordic este mereu egală cu latitudinea la care vă aflaţi.

Dacă faceţi observaţii din Cluj-Napoca, care are o latitudine de 46 de grade, atunci polul ceresc este la 46 de grade deasupra orizontului nordic. Ceea ce scala latitudinală face este să vă indice axa polară a telescopului la la elevaţia corectă deasupra orizonului nordic (sau sudic).

Pentru a alinia telescopul:

1. Asiguraţi-vă că axa polară a monturii indică nordul. Folosiţi-vă de un element despre care ştiţi sigur că indică nordul (busola)
2. Puneţi trepidul neînclinat, paralel cu suprafaţa Pământului. În acest sens majoritatea monturilor sunt prevăzute cu o nivelă cu bulă.
Notă: Acest lucru este necesar doar dacă folosiţi alinierea polară. Alinierea polară perfectă este posibilă folosind alte metode descrise mai departe în acest manual.
3. Ajustaţi montura în altitudine până când indicatorul de latitudine indică latitudinea curentă la care vă aflaţi. Mişcare monturii influenţează unghiul la care axa polară ţinteşte. Pentru mai multe informaţii despre ajustarea monturii ecuatoriale, citiţi capitolul „Ajustarea monturii”
Acestă metodă poate fi făcută şi în timpul zilei, eliminând situaţiile mai neplăcute care pot apărea pe întuneric. Cu toate că această metodă NU vă va pune direct pe poziţia polului, ea va limita numărul de corecţii pe care veţi fi nevpoit să-l faceţi când veţi urmări un obiect.

Găsirea Stelei Polare

Această metodă foloseşte Steaua Polară pe post de indicator al polului nord ceresc. Deoarece Steaua Polară e la mai puţin de un grad distanţă faţă de polul ceresc, puteţi pur şi simplu îndrepta axa polară a telescopului către Steaua Polară. Cu toate că această aliniere nu este una perfectă, vă plasează într-o limită decentă de un grad. Spre deosebire de metoda precedentă, procedura aceasta poate fi efectuată doar pe timpul nopţii, când Steaua Polară este vizibilă.

1. Montaţi telescopul astfel încât axa polară indică nordul
2. Slăbiţi butonul de blocarea a Dec. Şi mişcaţi telescopul astfel încât tubul e paralel cu axa polară. După aceasta, inelul de orientare Dec va indica +90 de grade. Dacă inelul de orientare nu este aliniat, mişcaţi telescopul astfel încât tubul e paralel cu axa polară.
3. Ajustaţi montura în altitudine şi/sau azimutal până cand Steaua Polară intră în campul vizual al lunetei căutătoare.
4. Centraţi Steaua Polară în campul vizual al telescopului folosind butoanele de ajustarea fină a monturii

Nu uitaţi: în timpul alinierii polare nu mişcaţi telescopul în RA sau Dec. NU doriţi să mişcaţi telescopul ci axa sa polară. Telescopul este folosit doar pentru a vedea încotro indică axa polară

Ca şi metoda precedentă, procedura vă aduce aproape de pol dar nu exact la el. Următoarele metode vă vor ajuta să imbunătăţiţi acurateţea alinierii pentru observaţii şi astrofotografie.

Dupa alinierea polara a monturii ecuatoriala, urmarirea miscarii obiectelor pe cer si compensarea miscarii de rotatie a Pamantului se va face pe o singura axa, axa ascensiei drepte RA intrucat axa polara a monturii se roteste in paralel cu axa Pamantului.

Găsirea Polului Nord Ceresc

În fiecare emisferă, există un punct pe cer în jurul căruia par să se rotească toate celelalte stele. Aceste puncte se numesc poli cereşti şi sunt numiţi după emisfera în care se află. De exemplu, în emisfera Nordică toate stelele se mişcă în jurul polului nord ceresc. Când axa polară a telescopului este orientată spre polul ceresc, ea este paralelă cu axa de rotaţie a Pământului.

Multe metode de aliniere polară presupun că ştiţi să găsiţi polul ceresc identificând stelele din acea zonă. Pentru cei aflaţi în emisfera nordică, găsirea polului ceresc nu este foarte dificilă. Din fericire, există o stea vizibilă cu ochiul liber aflată la mai puţin de un grad distanţă. Această stea, Steaua Polară, este ultima din osia Carului Mic. Deoarece Carul Mic nu este una din cele mai strălucitoare constelaţii de pe cer, poate fi greu de localizat din zonele urbane. Dacă se întâmplă aşa, folosiţi cele două stele din spatele Carului Mare (stele de orientare). Trasaţi o linie imaginară printre ele către Carul Mic. Ele vor indica steaua Polară(vezi figura din stanga). Poziţia Carului Mare se modifică pe parcursul anului şi în cursul fiecărei nopţi(vezi figura 4-4). Când Carul Mare se află jos pe cer(aproape de orizont), localizarea poate deveni dificilă. În aceste momente, căutaţi Cassiopeia(vezi figura de mai jos). Observatorii din emisfera Sudică nu sunt la fel de norocoşi ca şi cei din emisfera Nordică. Stelele aflate în apropierea polului sud ceresc nu sunt nici pe departe la fel de strălucitoare ca şi cele din jurul polului nord. Steaua cea mai apropiată care este relativ strălucitoare este Sigma Octantis. Aceasta este abia vizibilă cu ochiul liber (magnitudinea 5,5) şi se află la 59 minute de arc de pol.

Definiţie: Polul nord ceresc este punctul din emisfera nordică în jurul căruia par că se rotesc toatele stelele. Corespunzător, în emisfera sudică este polul sud ceresc.

Observarea Cerului

Având telescopul instalat, sunteţi gata să îl folosiţi pentru observaţii. Această secţiune prezintă sugestii pentru observarea vizuală atât a sistemului solar şi a obiectelor deep sky, cât şi condiţiile generale de observare care pot influenţa abilitatea dumneavoastră de a observa.

Gasirea obiectelor ceresti

Cei mai multi incepatori dupa prima incercare de observare a cerului prin telescop in care de obicei observa Luna, eventual 1-2 planete si cateva stele la intamplare ajung la diferite concluzii eronate de genul: "nu am ce vedea", "toate stelele sunt la fel", "telescopul nu este bun", "nu stiu ce se poate observa", "nu stiu sa gasesc obiectele ceresti". Aceste concluzii precipitate se datoreaza necunoasterii cerului. Majoritatea populatiei nu poate identifica pe cer decat cateva obiecte mari: Luna si Carul Mare care sunt foarte vizibile, eventual Carul Mic cu Steaua Polara, foarte putini Casiopeia, Gemenii, Orion si mai putini celelalte constelatii. De vina sunt atat poluarea luminoasa a zonelor urbane care lasa sa se vada doar cateva stele, cat si lipsa educatiei formale de baza in domeniul astronomiei. Dar cu putin ajutor si in cateva ore petrecute sub cerul liber, departe de zonele urbane si poluarea luminoasa, orice amator de astronomie poate invata cerul si se va putea orienta. Pentru aceasta nu este nevoie de nici un telescop, ci doar de o harta cereasca si un binoclu cu marire mica pana in 10X, de genul 8X42, 10X50, 8X56, 9X63.

O harta stelara se poate gasi fie intr-un atlas stelar precum Celestron Sky Maps, SkyAtlas 2000, fie in revistele astronomice de specialitate, pe majoritatea siturilor revistelor de astronomie si a unor astrocluburi sau pot fi generate usor cu ajutorul softurilor astronomice tip planetariu. In cel din urma caz oricine poate descarca de pe internet popularul software "Stellarium" sau "SkyCharts", iar daca aveti un telescop Celestron impreuna cu acesta ati primit un CD cu o versiune mai restransa a celui mai bun program de astronomie "The Sky", iar unele manuale contin si harti ceresti pentru fiecare luna. Reproducem mai jos o harta cereasca valabila in lunile ianuarie-februarie.

Harta se orienteaza pe cer dupa punctele cardinale tinand-o desupra capului cu fata in jos. Punctele reprezinta stele, iar diametrul lor simbolizeaza stralucirea stelelor (punctele cu un diametrul mai mare inseamna stele mai stralucitoare). Pe unele harti sunt trasate si constelatiile pentru o orientare mai usoara. In general denumirea constelatiilor este in latina, dar cu ajutorul programelor Stellarium si SkyCharts se pot genera si denumirile in limba romana. Ecliptica reprezinta linia imaginara pe care o urmeaza Soarele, planetele si Luna in traseul lor pe cer. Orientarea pe cer se incepe prin identificarea celei mai populare constelatii care ajuta si la gasirea polului nord ceresc. Constelatia Ursa Mare (Ursa Major) contine carul mare. Ultimele doua stele din Carul Mare indica directia Stelei Polare. Prelungind imaginar in linie dreapta distanta dintre cele 2 stele cu inca 5 distante ajungem la Steaua Polara care se afla foarte aproape de Polul Nord Ceresc. Steaua Polara se afla in varful oistii unei alte formatiuni de stele numite Carul Mic care fac parte din constelatia Ursa Mica (Ursa Minor). Pornind de la Ursa Mica putem identifica o alta constelatie usor de identifica, Cassiopeia care se distinge prin forma de W sau M. Dupa acest principiu se pot identifica si celelalte constelatii.

In faza urmatoare, pentru a gasi obiectele pe cer este nevoie de o harta cereasca mai detaliata pe care sunt notate si obiectele mai interesante (galaxii, roiuri, nebuloase difuze, nebuloase planetare, stele duble, stele variabile) numerotate dupa diferite cataloage. Cunoscand constelatiile putem plasa folosind hartile fiecare obiect in constelatia in care se gaseste si stabili un traseu de orientare si gasire a drumului pana la el folosindu-ne de stelele mai stralucitoare. Mai jos reproducem o parte dintr-o harta cereasca centrata pe constelatia Orion. Este foarte usor sa identificam cateva obiecte interesante: nebuloasa din Orion M42, trei nebuloase mai mici M43, M78 si NGC2071. Pe cer este foarte usor sa identificam centura lui Orion prin cele 3 stele coliniare care formeaza latura unui romb al carui varf se continua cu inca 3 stele ca o coada. La mijlocul celor 3 stele din coada se gaseste M42, Nebuloasa din Orion, cea mai stralucitoare nebuloasa. Langa ea se gaseste o nebuloasa mai mica M43. In prelungirea laturii rombului formate din cele 3 stele, spre stanga vom descoperi inca 2 nebuloase, M78 si NGC2071.

Prin telescop cautarea si orientarea pe cer se realizeaza folosind luneta cautatoare. Aceasta are cel mai larg camp vizual si permite surprinderea unei parti mai mari din cer. Orientand luneta cautatoare montata in paralel pe telescop spre locul aproximativ unde trebuie sa se afle obiectul cautat vom aduce telescopul foarte aproape de pozitia necesara. Daca folosim lunete cautatoare cu marire optica (gen 6X30, 9X50) putem observa foarte multe obiecte prin aceasta sub forma difuza, facand astfel mai usoara pozitionarea telescopului. Dupa ce am gasit obiectul in luneta cautatoare sau am ajuns cel putin in locul aproximativ unde trebuie sa se afle obiectul, folosind un ocular care produce o marire mica (oculare cu distante focale mari, 25-32-40mm sau mai mare) introdus in focalizator ne uitam prin telescop. Daca nu se vede nimic va trebui sa miscam foarte putin telescopul in toate directiile in jurul pozitiei gasite inainte pana gasim obiectul. Dupa gasirea obiectului putem schimba ocularul cu unele cu distanta focala mai mica pentru a vedea detalii mai multe. Nu folositi oculare cu distanta focala mica in telescop in momentul cautarii obiectelor. Datorita maririlor mari pe care le produc campul vizual real este foarte mic, astfel ca este foarte dificila gasirea obiectului prin telescop.

Observarea Lunii

Adesea este tentant să te uiţi la Lună atunci când este plină. În acestă fază, faţa pe care o vedem este iluminată complet, iar lumina sa poate fi prea puternica. În plus, în această fază, contrastul este foarte slab sau chiar inexistent.

Cel mai bine este ca Luna să fie observată într-una din fazele sale parţiale(în jurul primului sau celui de-al treilea pătrar). Umbre lungi scot în evidenţă multe detalii de pe suprafaţa lunară. Veţi putea vedea cea mai mare parte a discului lunar dintr-o dată folosind o putere de mărire mică. Treceţi la putere mai mare de mărire pentru a vă focaliza asupra unei regiuni mai restrânse. Alegeţi viteza de urmărire lunară din meniul lui NexStar care conţine opţiunile vitezelor de urmărire pentru a menţine luna centrată în ocular chiar şi la măriri mari.

Sugestii pentru observarea Lunii

Pentru a mări contrastul şi a evidenţia detaliile de pe suprafaţa lunară, folosiţi filtre colorate. Pentru îmbunătăţirea contrastului este recomandat un filtru galben, în vreme ce un filtru cu densitate neutră sau polarizator va reduce luminozitatea totală, precum şi reflexiile.

Observarea Planetelor

Alte ţinte fascinante pentru observator le constituie cele cinci planete vizibile cu ochiul liber. Puteţi urmări planeta Venus trecând prin faze similare celor lunare. Marte vă poate oferi detalii ale suprafeţei sale precum şi una, dacă nu ambele calote polare. Veţi putea vedea şi centurile de nori ale lui Jupiter şi Marea Pată Roşie (dacă este vizibilă în momentul în care faceţi observaţia). Veţi mai putea vedea şi lunile (sateliţii) lui Jupiter în timp ce orbitează în jurul planetei gigantice. Saturn cu inelele sale frumoase este şi ea vizibilă la putere moderată.

Sugestii pentru observarea planetelor

• Condiţiile atmosferice sunt de obicei un factor care limitează detaliile planetare vizibile. De aceea, evitaţi să observaţi planetele atunci când acestea se află aproape de orizont sau când se află deasupra unei surse ce radiază căldură, cum ar fi de pildă acoperişuri sau hornuri. Consultaţi secţiunea ‘Condiţii de vizibilitate’ de mai jos.
• Pentru a mări contrastul şi a evidenţia detalii ale suprafeţei planetare, încercaţi să folosiţi filtrele colorate pentru oculare Celestron sau Baader Planetarium

Observarea Soarelui

Mai multe detalii sunt prezentate in sectiunea dedicata observarii Soarelui ce poate fi accesata urmarind linkul urmator: Observarea Soarelui in siguranta!

Observarea obiectelor deep-sky

Obiectele deep sky sunt acele obiecte situate în afara graniţelor sistemului nostru solar. Ele includ aglomerări de stele - roiuri de stele, nebuloase planetare, nebuloase difuze, stele duble şi alte galaxii din afara Căii noastre Lactee. Cele mai multe obiecte deep sky au o mărime unghiulară mare. De aceea, pentru a le observa este suficientă o putere mică până la moderată. Vizual, ele sunt prea slab luminoase pentru a observa culoarea ce se observă în fotografiile cu expunere lungă. În schimb, ele apar alb-negru. Datorită strălucirii slabe a suprafeţei lor, ele trebuie observate dintr-o locaţie cu cer întunecat. Poluarea luminoasă din marile zone urbane face greu, dacă nu chiar imposibil de detectat şi observat cele mai multe nebuloase. Filtrele pentru reducerea poluării luminoase ajută la reducerea strălucirii cerului mărind astfel contrastul, precum filtrele UHC, OIII sau Neodymium de la Baader Planetarium.

Condiţiile atmosferice

Condiţiile de vizibilitate afectează ceea ce puteţi vedea prin telescopul dumneavoastră în timpul unei sesiuni de observaţie. Condiţiile includ transparenţa, iluminarea cerului şi vederea. Înţelegând condiţiile atmosferice şi efectul acestora asupra observaţiilor vă va ajuta să exploataţi la maximum telescopul.

Transparenţa

Transparenţa este claritatea atmosferei şi este afectată de nori, umezeală şi alte particule din aer. Norii cumulus groşi sunt complet opaci în timp ce norii cirrus pot fi subţiri permiţând luminii stelelor mai strălucitoare să treacă prin ei. Atmosferele ceţoase absorb mai multă lumină decât cele clare făcând astfel mai greu de găsit obiectele slab luminoase şi reducând contrastul în cazul obiectelor strălucitoare. Aerosolii eliberaţi în atmosfera superioară de la erupţiile vulcanice afectează şi ei transparenţa. Condiţiile ideale sunt atunci când cerul este negru ca cerneala.

Iluminarea cerului

Iluminarea generală a cerului cauzată de Lună, auroră, reflectivitatea naturală a atmosferei sau poluarea luminoasă afectează transparenţa în mare măsură. Deşi nu reprezintă o problemă în cazul stelelor şi planetelor mai strălucitoare, cerul luminos reduce contrastul nebuloaselor extinse făcându-le astfel dificil dacă nu chiar imposibil de observat. Pentru a vă maximiza observarea, limitaţi-vă observarea cerului la nopţile fără lună departe de poluarea luminoasă din jurul marilor zone urbane. Filtrele LPR îmbunătăţesc observaţiile deep sky în zonele poluate luminos prin blocarea luminii nedorite în timp ce lumina de la anumite obiecte deep sky este transmisă. Puteţi însă observa planete şi stele din zone poluate luminos sau când Luna este prezentă.

Vizibilitatea (seeingul)

Condiţiile de vizibilitate/seeing desemnează stabilitatea atmosferei şi afectează în mod direct câte detalii fine vor fi vizbile în cazul obiectelor extinse. Aerul din atmosfera noastră funcţionează ca o lentilă care înclină şi distorsionează razele de lumină care vin în contact cu ea. Gradul de înclinare depinde de densitatea aerului. Straturi cu temperaturi diferite au densităţi diferite şi de aceea înclină razele luminoase în mod diferit. Raze de lumină de la acelaşi obiect ajung puţin defazate creând astfel o imagine imperfectă sau neclară. Aceste perturbaţii atmosferice variază în timp şi loc. Dimeniunea pachetelor de aer comparată cu deschiderea telescopului dumneavoastră determină calitatea ‘vederii’. În condiţii bune de vedere, detalii fine sunt vizibile pe planetele mai strălucitoare cum ar fi Jupiter şi Marte, iar stelele vor apărea ca nişte imagini punctuale. În condiţii de vedere proaste, imaginile vor fi înceţoşate, iar stelele vor apărea ca nişte pete. Condiţiile descrise aici se aplică atât observaţiilor vizuale cât şi fotografiilor.

Conditiile de vizibilitate/seeing afecteaza in mod direct calitatea imaginii. Aceste desene reprezinta o stea defocalizata vazuta prin telescop in conditii atmosferice de la proaste (in partea stanga) pana la conditii atmosferice bune (in partea dreapta). Cel mai adesea conditiile atmosferice produc imagini situate undeva intre aceste doua extreme. Foarte rar sunt conditii excelente care nu distorsioneaza imaginile.

inapoi la pagina anterioara